Cum îţi dai o gaură-n pereţi
Vrei să dai o gaură-n perete. Ai cumpărat un apartament care te obligă să treci prin dormitor ca să ajungi în bucătărie şi decizi să dai o gaură cât o uşă, ca să ai acces la sarmale fără să faci în prealabil o escală în pat. Într-un moment de rătăcire, te decizi să dai gaura ca la carte, pe baza tuturor autorizaţiilor pe care le impune legea. Rezişti tuturor miştourilor cunoscuţilor şi porneşti la drum.
Angajezi un arhitect, îţi face planul, marci 600 de euro, apoi, începi să plimbi hârtii pe la diverse instituţii. Le plimbi, dar fără mari rezultate, aşa că, în cele din urmă, cu conştiinţa zvârcolindu-se în chinuri, te hotărăşti să dai şpagă. Dai şpagă pentru a fi sigur că gaura de la tine din apartament va fi legală. Reformulez, că poate nu s-a-nţeles: dai şpagă ca să ţi se permită să respecţi legea. Nu ca să ţi se bage dosarul în faţă, ci ca să nu ţi se bage beţe-n roate. Adică să ţi se ofere corect toate informaţiile, să nu fii trimis la ghişeul 2 fără să ţi se precizeze, după două zile de stat la coadă, că era vorba de ghişeul 2, dar de pe altă stradă, din alt oraş şi din altă ţară.
După vreun an de plimbat hârtii, obţii informaţia că, apartamentul fiind în zonă istorică, ai nevoie de aprobări de la mai toate ministerele, mai puţin cel al agriculturii… Mă rog, de fapt, ai nevoie doar de la MI şi MAPN, plus SRI, dar te aştepţi sincer să afli, la un moment dat, că tre’ să te binecuvânteze tot guvernul, în şedinţă publică, sub supravegherea directă a Preafericitului Patriarh. Încerci să înţelegi de ce îţi trebuie autorizaţie de la MI, MAPN şi SRI, dar nu te ajută nimeni. Dai telefoane şi ceri explicaţii. Ţi se răspunde misterios că nu ţi se pot furniza aceste informaţii. Renunţi. La explicaţii, nu la autorizaţii. P-alea le obţii, după încă juma’ de an şi alte milioane de drumuri. De la SRI primeşti, într-un final, PRIN POŞTĂ, un plic pe care scrie “Secret” şi “Strict confidenţial”.
Pentru MAPN, eşti programat şi notificat telefonic să te prezinţi să-ţi ridici hârtia vieţii. Te prezinţi, te trec prin detectoare de metale, te caută-n şosete, în urechi şi în fund, după care te pun să aştepţi. Printr-un interfon, o tanti cheamă pe cineva. Apare un domn. E îmbrăcat în uniformă, are grad de locotenent-colonel, vreo 50 de ani şi o morgă foarte scorţoasă. Te aştepţi să facă o glumă, să zică “Vă permitem să daţi gaură-n bucătărie, cu condiţia să găzduiţi acolo o trupă de lunetişti!”, să… ceva… orice, care să-ţi arate că nu numai ţie ţi se pare ridicolă toată povestea. Nimic. Deschide o servietă (el era deja în clădire, dar a venit cu servieta, da?) şi scoate ceremonios o hârtiuţă minusculă, care, ca să save the planet, probabil, fusese ruptă cu o riglă. Pe hârtiuţă scrie, în limbaj de specialitate, că… în conformitate cu articolul cutare din legea cutare… bla, bla, semnat şi ştampilat, ai voie să-ţi dai gaura în bucătărie. Îl întrebi de ce ai avut nevoie de aprobare de la MAPN, îţi răspunde, la fel de ceremonios, că nu ştie. Ceremonios şi sec. Nu mai insişti. Tu ai cheltuit, pentru o gaură legală, un an jumate’ de nervi şi 1500 de euro, în taxe şi şpăgi, da’ el, săracu’, după cât de serios e, sigur o să fie împuşcat, ca să rămână secretă pentru totdeauna autorizaţia ta de spart pereţi.
Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator